Ah, cat de frumosi sunt indragostitii! Cu superputeri de a opri timpul, de a colora o viata gri in culori vii,cum stiu sa iubeasca din suflet cu trupuri chiar virgine,
cum pot fi perfecti unul pentru celalalt fara nici un efort, cat sunt de aratati cu degetul nu de oameni in varsta ci de cei ce au imbatranit degeaba, cat sunt de fragili insa mai puternici decat orice ura.
Cat de mult ne e dor de acel cocktail de hormoni ce ne imbata de fericire tampa de nu mai stii de tine decat de voi. Acel cocktail de-a pornit razboaie si a oprit pe altele, ca paradoxul Nobel.
Toata viata am admirat eficienta si fonetica limbii engleze insa nu i-am inteles trairile si adancurile caci nu vorbesc nativ aceasta limba.Nu am inteles niciodata de ce ar exprima indragosteala ca pe ceva atat de dramatic si fatal: „to FALL in love”.
O cadere presupune o regresie, o trauma, se anticipeaza un dezastru, nu are nici o conotatie spre o situatie in care ai vrea vreodata sa te afli…si-atunci?
Meditasem intr-o dimineata absolut aleatoriu asupra „cum ar fi sa cazi, in spatiu fiind”: plutind in neant, bucurandu-ma de canvasul idilic al galaxiilor in 360, m-am prins deodata intr-o unda gravitationala a nimicului de sub mine si cad la infinit, ma trage in jos, cu viteza, ca intr-un lift defect ce cade la liber intr-un zgarie nori (ca tot e 9/11 azi,cand scriu).
Ma luase o teama ridicola desi eram in livingul meu, pe parchet solid, in siguranta. Vedeam cu ochiul mintii caderea, simteam golul din stomac si carnea de pe mine cu alta greutate. Strigam dupa ajutor insa eram singura, plangeam la ideea mortii iminente. Stiam ca e fals in realitatea mea materiala, stiam ca e real in cea emotionala. Eram in ambele locuri.In acea cusca consensuala a nebuniei momentului am decis sa stau acolo,sa cad in viteza,sa vad pana cand voi urla si imi va fi teama, oare cat trebuie sa cad ca sa nu ma mai tem? Ma opresc vreodata? Ce urmeaza? Urmeaza?
Acea descarcare de adrenalina nemiscand un muschi e locul meu preferat de a fi, e sursa mea de intelepciune. Aceste calatorii imi dau raspunsuri intrebarilor.Sa simti cum cazi intr-un abis infinit si sa te simti in siguranta in acelasi timp,cei „nebuni” indragostiti pot intelege. Acea libertate de a fi, acea sfidare atat de puerila insa asumata a mortii ce te priveste in ochi, indragostitii o cunosc.
Si am stat, si am transpirat in pozitia mea de nufar,si cand nu am mai putut transpira si respira, m-am oprit din cazut, si m-am oprit din urlat. Si nu mi-a mai fost teama. Si-am stat in neteama mea minute in sir. Am simtit libertate, am simtit iubire,si in corpul meu ce cantarea cat o pana, am simtit Momentul Prezent.
Si am mai inteles infinitul inca un gram.
I have fallen in love.